16.09.2020

Copilul cu dizabilităţi

Într-o familie în care un copil are dizabilităţi, situaţia reprezintă o provocare pentru toţi membrii.  Înainte de naştere, nici un părinte nu se aşteaptă să aibă un copil cu dizabilităţi. Uneori, părinţii nu ştiu cum să reacţioneze când primesc această veste.

Părinţii ai căror copii iniţial sănătoşi suferă traume sau accidente, care duc la dizabilităţi, sunt în aceeaşi situaţie. Mai mult, starea copilului are impact asupra bugetului familiei, în special în cazurile în care unul dintre părinţi este obligat să renunţe la serviciu, pentru a avea grijă de copil, acasă.

Părinţii copiilor cu dizabilităţi trec prin următoarele etape:

1. Şoc

Aflarea veştii că sunt părinţii unui copil cu dizabilităţi, poate fi devastatoare – neîncrederea iniţială se transformă în negare. Unii părinţii, pur şi simlu, nu vor să conştientizeze că au un copil cu probleme. Trec succesiv prin stări de teamă, depresie, neputinţă, neîncredere şi uneori chiar furie.

2. Depresie

Neputinţa şi disperarea părinţilor sunt dificil de suportat, prin urmare aceştia sunt copleşiţi de emoţii şi pot deveni depresivi. Însă, îngrijirea sistematică şi atenţia deosebită a părinţilor, este benefică atât pentru ei cât şi pentru copil, şi îi poate ajuta să îşi găsească liniştea.

3. Faza de adaptare aparentă

Părinţii caută cu disperare o soluţie pentru situaţia creată – mecanismul propriu de apărare găseşte soluţii şi idei “salvatoare”. Încearcă să găsească persoana răspunzătoare pentru starea copilui, ceea ce îi ajută să se elibereze de propriul sentiment de vinovăţie; de obicei, ei resping ideea că copilul lor este un copil cu dizabilităţi.

4. Faza de adaptare constructivă

Este o etapă pozitivă, în care părinţii încep să lucreze cu copilul lor din dorinţa de a-i îmbunătăţi viaţa. În acestă fază, părinţii învaţă, din nou, să se bucure de timpul pe care îl petrec cu copilul. Descoperă resursele de dragoste neconditionaţă ale copilului şi totodată caută soluţii prin care îl pot face fericit.

Modul în care se succed cu exactitate etapele de mai sus, nu este foarte clar şi acesta diferă de la caz la caz. În general, părinţii fac sacrificii majore pentru copil, şi deseori renunţă la propria viaţă şi la propriile nevoi. Multe depind de nivelul şi de tipul de dizabilitate – dacă dizabilitatea este fizică sau mentală, sau dacă copilul necesită supraveghere permanentă sau nu.

Un copil cu dizabilităţi = o persoană micuţă cu nevoi mari

A avea grijă de un copil cu dizabilităţi reprezintă o provocare zilnică. Persoana în cauză, trebuie să aibă în vedere faptul că are grija de un copil care nu a fost atât de norocos, dar care nu trebuie să fie lipsit de drepturile sale:

• să fie iubit aşa cum este;
• să se dezvolte cât de mult îi poate permite condiţia sa.

Un părinte care işi va înţelege copilul, care îl va invăţa să se accepte aşa cum este, şi îi va induce o atitudine pozitivă, cu siguranţă îi va da copilului său o forţă de necrezut. O dizabilitate naşte sentimente ca: teamă, ruşine şi jenă. În general este necesar să luptăm cu astfel de manifestări.

OBSEVAŢIE – este foarte important să nu vă concentraţi pe dizabilitatea copilului, ci pe potenţialul acestuia. Dacă cineva lucrează constant şi susţinut cu un astfel de copil, chiar şi în cazul celui mai sever handicap se vor observa progrese. Aceste mici progrese bucură şi motivează demersurile viitoare de recuperare. Există şi situaţii în care recuperarea de lungă durată şi extrem de costisitoare, nu aduce îmbunătăţiri substanţiale, însă, în astfel de situaţii, chiar şi cel mai mic progres reprezintă o recompensă uriaşă pentru întregul proces de recuperare.

Un copil cu dizabilităţi, în ciuda faptului că reprezintă o provocare pentru familia sa, poate fi şi o sursă de bucurie şi satisfacţie. Un astfel de copil te poate învăţa cum să fii umil, răbdător, sensibil, empatic şi devotat. Copilul vă va rasplăti efortul depus cu dragoste şi afecţiune nelimitată.

Dacă creşteţi un copil cu dizabilităţi, nu uitaţi…

Sunteţi îndreptăţit să simţiţi ceea ce simţiţi – încercaţi să trăiţi aceste sentimente într-un mod conştient şi constructiv.

Indiferent de nivelul şi tipul dizabilităţii copilului dumneavoastră, ţineţi minte că este o persoană micuţă – încercaţi să îl trataţi şi să îl percepeţi ca pe un copil normal, şi nu ca pe un copil cu dizabilităţi.

Aveţi nevoie de un pic de timp şi pentru dumneavoastră, chiar dacă încercaţi să negaţi acest lucru. Apelaţi la cineva care să vă ajute cu copilul.

Dacă aveţi nevoie de sprijin psihologic sau juridic, sau ajutor de la o persoană care este pregatită în acest sens – un îngrijitor profesional – nu uitaţi că există asociaţii speciale care vă pot ajuta.

Sunteţi mai puternic decât copilul dumneavoastră – nu profitaţi însă de această situaţie, ci folosiţi-o în avantajul copilului. Dacă vă simţiţi copleşit, nu vă blamaţi copilul.

Dacă aveţi şi alţi copii, care sunt sănătoşi, reţineţi că şi ei se află într-o situaţie dificilă. Fratele sau sora sănătoasă a unui copil cu handicap, necesită, de asemenea, atenţia, dragostea şi grija părinţilor. Încercaţi să găsiţi timp şi pentru restul familiei.

Nu sunteţi singur – există multe asociaţii atât pentru părinţii copiilor cu dizabilităţi, cât şi pentru copiii cu astfel de probleme. Experienţa dumneavoastră poate ajuta pe altcineva.

Copilul dumneavoastră vă iubeşte necondiţionat – amintiţi-vă că singurul lucru de care acesta are nevoie, pentru a fi fericit, este acceptarea, grija şi sentimentul de siguranţă pe care îl conferă părinţii.

Dacă copilul suferă de incontinenţă urinară, asiguraţi – i tot confortul utilizând produse absorbante pentru incontinenţă. Pentru a vedea care este cel mai potrivit produs pentru copilul dumneavostră, daţi click aici.